ION POGORILOVSCHI

I SPITE COMPARATISTE ÎN FILOSOFIE (II).

ZAMOLXIS - PYTHAGORAS

*Text publicat în "Revista de filosofie", LII, 1-2, p. 147-160, Bucuresti, 2005

Abstract . "The Greek miracle of Philosophy" shows a special interest (we would say: performing) for the Thracian scholar, Zamolxis. Searching for the explication elements of this important antique preoccupation, the author proposes a three-sided comparative analysis through which the scholar Zamolxis is related to Thales (I), Pythagoras (II) and Socrates/Plato (III).

Data fiind dainuirea activa, timp de secole, a scolii iubitorului de întelepciune Pythagoras, anticii greci - unii dintre ei - discriminau între pythagorici sau pythagoricieni (termeni desemnând pe discipolii directi ai filosofului), pythagorei (desemnând elevii sau urmasii discipolilor directi) si pythagoristi (desemnând în sens larg exotericii care imitau modul de viata si învataturile celui în cauza, traind însa în afara sectei sale ocult organizate). În corelatie cu însiratele distinctii terminologice apare divizata în etape si îndelungata practicare/devenire a doctrinei în discutie - deosebindu-se: o epoca veche (de la întemeiere si pâna la disparitia ultimilor discipoli directi, pe la jumatatea secolului V î.Ch.); o epoca medie (de dupa mentionata disparitie a pythagoricienilor, pâna la începutul secolului
IV î.Ch.); în fine, epoca noua (a reînfloririi si diversificarii acestei scoli filosofice, pe spatiul veacurilor III î.Ch. - VI d. Ch.).

Daca asa stau lucrurile, atunci Strabon (sec. I î.Ch. - I d.Ch) nu face decât sa complice problema situarii istorice, fata de Pythagoras, a lui Zamolxis, numindu-l pe acesta din urma, un "pythagoreu" 1 . Caci, în viziunea altor scriitori antici, Zamolxis ar fi primit învatatura direct din gura lui Pythagoras, ipostaza care l-ar acredita drept "un pythagorician"; dupa cum, pe de alta parte, faptul ca si-a propovaduit doctrina printre hiperborei, departe de scoala de la Crotona a presupusului sau maestru, permite sa-l numim "un pythagorist". Asadar, raportat la Pythagoras, Zamolxis a fost privit în toate chipurile posibile - pythagorician, pyhagoreu, pythagorist -, ceea ce relativizeaza în chip semnificativ fixarea cadrului vietii sale pe axa istoriei: prin chiar faptul derutantelor sale asocieri la toate perioadele scolii gânditorului din Samos, interpretarea figurii înteleptului Zamolxis e cumva disponibilizata fata de criteriul coordonatei temporale exacte.

La aceasta fructificabila detasare, în scopuri analitice, de rigorile istorismului strict concura, pe de alta parte, convingerea multora ca zamolxismul a premers substantial anilor între care se aproximeaza ca a trait Pythagoras (571 - 496 î.Ch.). Primul care vulnerabilizeaza, cu dubiul sau, istoricitatea precisa a lui Zamolxis (si înca din launtrul veacului V î.Ch.) este, dupa cum se stie, Herodot. "Afirmatia ca Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pythagora - observa, în vremea noastra, logicianul Anton Dumitriu - nu are consistenta, ea fiind respinsa ca un fapt necorespunzator cronologic, de chiar cel care a relatat-o [Herodot]" 2.

O asemenea eschiva metodica a parintelui istoriei (dispus sa nu-l ancoreze în mod categoric antichitatii sale pe înteleptul trac, ci sa strecoare pentru viitorime ideea descendentei acestuia dintr-un timp mai din sus de istorie) nu o reliefam aici spre a decreta eventualitatea unei filiatii inverse, dinspre Zamolxis spre Pythagoras. Pe fondul nedeterminarii temporale reliefate, chestiunea care se pune este tocmai de a depasi "obligatia" explicativa (devenita cliseu pentru destui comentatori) a deducerii zamolxismului din pythagorism, sau invers, nu importa. E de demonstrat, dimpotriva, ca demersul comparatist Zamolxis-Pythagoras ramâne posibil, chiar si în conditiile excluderii ideii vreunei subordonari doctrinare, adica fara vreo "deducere istorica sursiera" a unui gânditor în cauza din celalalt. Mai mult: se poate sustine ca abia asa demersul comparatist are a se desfasura ca unul de notabila relevanta.

Pâna la a privi astfel (ca autarhii consonante) cele doua doctrine filosofice stravechi, trebuie reamintit aici faptul ca exista, desigur, o explicatie pentru manifestata tendinta de a cuprinde zamolxismul în miracolul grec al gândirii. A fost, prin excelenta, tendinta psiho-mentalului elen -, iar subordonarea lui Zamolxis athanorului spiritual al Helladei nu este decât un caz, între destule altele, în masura sa ilustreze concret ce însemna si cum opera în Antichitate interpretatio graeca: "interpretatio graeca - observa Mircea Eliade - permitea un numar destul de mare de omologari cu zeii sau eroii greci" a unor zeitati ori eroi "barbari" 3 . Însusi Herodot era încercat "metodic" de aceasta tendinta. Într-o cercetare întreprinsa asupra numelor de zeitati ce figureaza în auroralele Istorii ale umanitatii, clasicistul I. M. Linforth constata ca doar în trei situatii, adica doar pentru trei zei straini (tracul Pleistos, microasiatica Cybele si getul Salmoxis), Herodot, dispus sa "interpreteze", desigur, în spiritul locului, nu afla (nu indica) divinitati echivalente din pantheonul grec 4 . Si atunci se produce la parintele istoriei o "abatere" interpretativa demna de tot interesul: în cazul mentionat cel din urma, al lui Zamolxis, Herodot apropie figura faimosului get ("om ori vreo divinitate de-a bastinasilor" 5 ) de figura unui filosof al grecimii! Si înca a unuia de elevata referinta, socotit în epoca drept "un însemnat gânditor". Cei doi puteau fi asociati mental si pe considerentul ca atât unul, cât si celalalt treceau în ochii semenilor ca fiind "fiinte intermediare", daimoni posedând atribute ale divinului; or, iata ca acest factor al potrivirii lor ramâne de plan secund, ca si altii: primeaza remarcarea naturilor lor sapientiale, de gânditori. Sa decelam:

Interpretare atipica, dupa cum se vede, asocierea herodotiana Zamolxis-Pythagoras (cât este si pastrând, o data cu cel ce o face, echivocul istoriografic) are proprietatea de a aviza asupra continutului marcant filosofic al învataturii Hiperboreanului, oricât de palid ar fi ajuns ea la urechile grecilor. Un ce, un skepsis de ordin metafizic vor fi distins mediteraneenii dedati filosofarii ascultând relatarile vagante despre aceasta învatatura (altfel - calificabila drept o religie). Fie si numai întrezarita ca un pamânt în departarea marii, dimensiunea filosofica a zamolxismului putea da semn orizontului mental de asteptare al omului grec prin urzirea ei aparte: din aniconicitate si taina, din abstractism si semantism numeric si geometric, din axializare cosmica si propensiune monoteista etc., iar mai presus de toate (daca nu exclusiv) atragând luarea aminte ca doctrina nordica a nemuririi, a legilor sau temeiurilor existentei.

În al doilea rând: ca învatatura de substanta filosofica (chiar daca mediata de mobiluri religioase), zamolxismul e referit prin excelenta, si anume la pythagorism (si doar uneori la alte edificari filosofice antice), adica e referit la prestatia de performanta în epoca. Faptul semnaleaza calitatea continutului filosofic al zamolxisimului. În unele traduceri din batrânul Herodot, pentru calificarea lui Pythagoras, în loc de "gânditor însemnat" e utilizata sintagma "omul cel mai întelept al Helladei" 6 ; or, principial, nu încape o comparare cu doctrina "omului cel mai întelept al Helladei" a alteia straine, daca aceasta din urma nu ar provoca prin ea însasi (si ar impune chiar) o asemenea promovare explicativa. Astfel ca în uzuala asociere Zamolxis-Pythagoras identificam în esenta un simptomatic elogiu - mai mult sau mai putin cântarit - adus zamolxismului; oricum, o considerare prestigioasa a lui. Înca Vasile Pârvan observa ca grecii, mirati de elevatia conceptiei despre lume a dacilor, negasind alta explicatie, i-au proclamat pe acestia pur si simplu adepti ai filosofiei idealiste si mistice a lui Pythagoras, la mare respect pentru ei. Asocierea Zamolxis-Pythagoras acrediteaza prin recul zamolxismul ca pe o gândire filosofica de performanta.

În al treilea rând: se vede din cele consemnate ca însusi Herodot constientiza ratiunea de a fi a asocierii Zamolxis-Pythagoras: postura comportamentala si existentiala a tracilor nordici - cei care, prin învatatura lui Zamolxis, se credeau nemuritori - prezenta incontestabile tangente cu spiritul învataturii lui Pythagoras, asemanari vadit oportune caracterizarii "de lucru" a zamolxismului prin pythagorism. Caci spre care alt iubitor de întelepciune de-al lor puteau trimite profitabil grecii acelei vremi spre a portretiza o doctrina "barbara" a sufletului nemuritor si a posibilitatii umane de asumare misterica a eternitatii? Sporadic numai, au încercat asocieri mai putin elocvente cu Thales; mai târziu vor încape si trimiteri la ideea platoniciana a sufletului (cu "neajunsul" ca sub aspect temporal, nu se mai putea închipui ca Platon (427-347 î. Ch.) sa-l fi avut învatacel pe Zamolxis!).

În al patrulea rând: Herodot nu da marturie, strict despre Zamolxis, ci relateaza, mai larg, despre forma mentis a unui întreg popor mulat pe liniile de forta spirituala proprii zamolxismului ca doctrina. Simbioza dintre Zamolxis, ca individualitate sapientiala, si modul de a fi în lume al unei mari comunitati etnoistorice a fost limpede perceputa de Herodot. Dar asemenea percepere si consemnare complica problema: în acest caz, pentru nevoile explicative ale culturii elene, nu doar persoana lui Zamolxis trebuia eventual dedusa din Pythagoras, ci însusi fenomenul social-istoric de faima al configurarii spiritualitatii getilor, ca neam. Prin Diogenes Laertios (si nu numai) ne-a parvenit informatia ca "extra muros", din Barbaricum, mai ales doua stravechi semintii europene se bucurau de admiratia grecilor: celtii si traco-geto-dacii. Or, despre spiritualitatea druidica s-a opinat ca ar fi fost produsul unui fel de misionarism al fondatorului scolii din Crotona, ceea ce va stârni replica lui Origene - dar cum: "Nu Pythagoras a introdus druidismul la celti, dupa cât sustin alti autori, ci discipolul sau, tracul Zalmoxis, care învatase pe druizi, printre altele, si divinatiunea prin fise si numere" 8 . Explicatii "cauzale" similare celor referitoare la celti s-au încercat, de buna seama, si în privinta universului spiritual al daco-getilor; nu numai ca s-au încercat, dar mentalitatea a dainuit în istorie, poate tocmai datorita soporificei ei suficiente. Astfel, Edwin L. Minar Jr., în Early Pythagorean Politics in practice and theory (Baltimore, 1942) socoate ca un anume personaj ce se da drept Zamolxis, venit din afara lumii geto-dacilor si fiind de fapt un credincios al lui Pythagoras, s-a straduit sa introduca "politica pythagoreica" în Dacia, impunând-o la proportiile întregului neam. Mircea Eliade, cu totul la distanta de aerul conspirativ si mesianic al acestei opinii, conchide transant: "Ipoteza nu se sustine" 9 . Doxele de asemenea tip confirma doar ca Pythagoras, pentru vechii greci, a fost gânditorul ce se preta cel mai bine recursului lor - euristic, dar si veleitar - de a alinia ideativ spatiile puternic hominizate ale Europei acelui timp (lumea celtilor si cea a geto-dacilor) la doctrina "de autor" a unui oficiant elen al întelepciunii.

În fine, în al cincilea rând: despre scrierile lui Herodot (unde se întâmpla ca prima consemnare a numelui lui Zamolxis sa se faca prin asociere cu cel al filosofului Pythagoras, asociere, e drept relativizata de autor, dar nu fara consecinte divergente, pâna astazi) -, despre Istorii s-a spus ca sunt alcatuite preponderent din frânturi de informatii ocazionale si ca deci nu ar fi suficient de concludente pentru cunoasterea cadrelor gândirii sapientiale a dacilor (gândire imanenta practicilor lor religioase fragmentar si disparat semnalate de Herodot). Mijloacele moderne de abordare exegetica permit însa sa se spuna ca aspectul miscelaneu si neriguros desfasurat al Istoriilor se datoreaza nu doar caracterului nesistematic al informarii si relatarilor autorului antic, ci si incapacitatii noatre de a prelua textul; caci e loc, dupa doua mii cinci sute de ani, pentru o asumare hermeneutica a acestor scrieri în masura sa depaseasca hiatusurile si nepotrivirile alcatuirii ei ca discurs - si cum: prin promovarea principiului unei coerente de dincolo de text a textului însusi, în speta - a mesajului herodotian despre daci, ajuns pâna la noi, si a pomenirii în acest plan de Pythagoras. Merita, astfel, semnalata metoda de abordare dintr-un recent volum asupra religiei dacilor. Autorul volumului, Dan Oltean, observa ca la Herodot relatarile despre practicile cultice ale getilor configureaza în fond trei secvente; ordinea acestor secvente se prezinta în Istorii astfel: primul act ritualic consemnat este trimiterea solului în sulite, al doilea este trasul cu sageti, catre cer, iar al treilea consta în retragerea lui Zamolxis în locuinta subterana. Dar - continua Dan Oltean - ordinea consemnarii secventelor de catre parintele istoriei este aleatorie; exista suficiente temeiuri hermeneutice pentru a aseza cele trei momente, cu simbolismul lor, într-o alta însiruire, una deodata fireasca si semnificativa, în masura sa instituie o imagine de întreg. "Herodot începe cu mijlocul, adica cu suspendarea în sulite; neofitul aflându-se într-o pozitie de mijloc între pamânt si cer. Nici o religie nu-si are obârsiile într-o pozitie intermediara de acest fel (.). Faptul ca locuitorii teritoriului de astazi al României au practicat cu precadere, înca din epoca bronzului si pâna prin secolele 5-6 d.Ch., ritul incineratiei, dovedeste ca ierarhia si ordinele lumilor pe care trebuia sa le parcurga omul prin nastere, viata, moarte si postviata, nu erau nicidecum întâmplatoare, ci aveau un sens precis. Nasterea era din pamânt, viata se desfasura între pamânt si cer, iar viata eterna era în împaratia vesnic luminoasa a cerurilor. Aceasta este, de altfel, ierarhia lumilor în toate mitologiile indo-europene, mitologii care promovau în exclusivitate ritul incineratiei" 10 . Asadar, introducându-se si numai un criteriu hermeneutic de ordine în parcurgerea relatarilor lui Herodot, acestea capata o coerenta globala, care deschide implicit posibilitatea unei mai fructuoase comparari a zamolxismului cu pythagorismul.

Dincolo de spatiul cultural antic al Peloponezului, cu iradieri pâna la Pontul Euxin, arie predispusa sa genereze o interpretatio graeca a zamolxismului (cu alte cuvinte: dincolo de mentalul scriitorilor eleni) optica asupra relatiei de conditionare Zamolxis-Pythagoras putea fi una rasturnata, contrara. Un Carolus Lundius, suedez erudit al vremii sale, nu deriva zamolxismul din pythagorism ci, dimpotriva, consemneaza în mod repetat ca "Pythagoras a fost initiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor" 11 , adica ale traco-getilor - spita liminara a neamului omenesc locuind, în reprezentarile de atunci, zona Terrei pe unde trecea însasi osia lumii, axul polului (al "polului getic"). Pliniu cel Batrân consemneaza eresul mediteranean cum ca acolo "traieste un popor fericit (daca credem) care este numit hyperboreenii [.] Acolo se crede ca sunt tâtânile lumii" 12 . Exilat în acest tinut (în marginea lui), - "sub axe Boreo", "sub cardine mundi", dupa cum se exprima - poetul antic Ovidiu va deplânge însa configuratia lui climatica, drama ciclica a diminuarii prezentei solare în iernile parca fara sfârsit. Lume a frigului getic, a pazirii cultice a solstitiului de iarna - hotarul descresterii si reîntremarii luminii -, Hyperboreea, deodata reala si lunecata în mit, cu nimbul ei de geografie sacra, aparea fara îndoiala omului antic ca un spatiu de referinta, de proiectie mentala si chiar de revendicare genealogica. Grecii credeau astfel ca însusi Apollo, stravechiul Zeu luminator al lor, venise din tinuturile nordice, numindu-l si Apollo Hyperboreanul. Încât, spre a o interpreta cum se cuvine, socotim ca tocmai într-un atare câmp ideativ si vizionar se impune sa amintim spusa chiar a unui grec, Hermippus Callimachius, cum ca filosoful Pythagoras nu este decât un imitator al tracilor: "Trakón doxas mimoumenos" 13 . Admitând ca Hermippus Callimachius ar fi mintit, ramâne semnificativ faptul ca el putea conta pe o anumita credibilitate, în for, a spusei sale.

Dar lasând la o parte spusele altora, care - cel putin - ar contrabalansa toposul doxografic al deducerii lui Zamolxis din Pythagoras, sa revenim, economic, la însesi manifestarile personalitatii "celui mai întelept om al Helladei". Este vadit ca Pythagoras nu a amintit niciunde sa-l fi avut descendent al învataturii sale pe tracul Zamolxis. În schimb, Hyperboreea îl preocupa; surse antice cred ca si fusese acolo; oricum, Pythagoras o invoca ideatic si afectiv ca pe spatiul sacru al propriei sale descendente. În lucrarea pierduta, Constitutia Delienilor, Aristotel consemneaza ca singurul altar la care se închina Pythagoras era cel al lui Apollo, "zamislitorul lui". De ajuns ca Porphyrios, biograful înteleptului elen, sa-l numeasca "fiul lui Apollo" - al lui Apollo Hyperboreanul, se întelege 14 . Sa citam si din Diogenes Laertios: "Înfatisarea lui era plina de gravitate, iar discipolii lui credeau despre el ca-i Apollo, venit din nordul îndepartat" 15 , adica din orizont getic, din acea Terra Mirabilis a lumii vechi (în care - fie si numai o simpla coincidenta - privit ca Apollo si numit Apollo era însusi Zamolxis 16 , Zamolxis Hyperboreanul, cum îl numeste Clement din Alexandria). Nu afirmam cumva, prin aceasta, o descendenta a lui Pythagoras din Zamolxis; spunem doar ca o asemenea posibilitate, înainte de a fi demonstrata, consoneaza logic cu teza prevalentei temporale a lui Zamolxis, dupa cum ne lasa sa credem Herodot, dupa cum admite, peste milenii si de la celalalt capat al Europei, de pilda, cultura spaniola moderna: "Este filósofo es mas antiguo que Pitágoras" 17 .

Oricât de ireductibile ar fi sa ramâna pentru istorie abordarile în considerarea raportului Zamolxis-Pythagoras, fapt este ca toate pozitiile coincid prin aceea ca admit deopotriva existenta unor marcante asemanari între zamolxism si pythagorism. Asemanarile acestea, constatate, par sa fie factorul care obliga, apoi, la deducerea unei doctrine din cealalta, fie într-un sens, fie în altul. Or, trebuie sa nuantam: numita "deducere" ar fi cât de cât întemeiata daca asemanarile, "locurile comune" ale celor doua învataturi filosofice le-ar apartine în exclusivitate, lor si numai lor; atunci banuiala ca o învatatura ar fi "sursa" celeilalte ar capata oarecare fond. Însa lucrurile nu stau asa. Cei care au apropiat explicativ zamolxismul de pythagorism au izolat - din entuziasm - raportul în cauza de rest, prin aceasta artificializând situatia, cadrul ideativ, ca într-un experiment de laborator; din simplitate metodologica, nu s-au preocupat sa constate ca potrivirile dintre zamolxism si pythagorism sunt în realitate caracteristici (topoi) de o mai larga reprezentare în timpul si spatiul culturii, dupa cum vom exemplifica imediat. O asemenea constatare ar fi temperat, probabil, solutionarile sursire restânse doar la datele binomului Zamolxis-Pythagoras.

Iata, privitor la vietile celor doi iubitori de întelepciune ai Antichitatii - unul grec, altul trac: între altele, li s-a declarat înrudirea spirituala întrucât amândoi ar fi calatorit, în scopuri initiatice, în Egipt, la preotii de acolo. ("Aceasta informatie asupra calatoriilor misteriosului Zamolxis în Egipt ar putea foarte bine explica similitudinea doctrinara dintre cei doi" - s-a spus 18 ). Or, pe aceeasi directie si în aceleasi scopuri izvoarele antice spun ca ar fi strabatut vântul sarat al Mediteranei si Thales, Solon, Platon, Eudoxos, Democrit. Din secolul III î.Ch. încoace (mai ales) biografiile înteleptilor Helladei vor fi agrementate în mod recurent si cu similare peregrinari spirituale la chaldeeni si la magi. Explicatia faptului: asemenea lumi exotice conotau pentru biografi prestigioasele începuturi ale umanitatii, zonele paradigmelor originare, ale instituirii "gândirilor fondatoare", - valori sapientiale peren nutritive. Se vede ca atingerea întelepciunii veritabile impunea grecului, dincolo de orgoliile sale, norma "hagiografica" de a fi trecut pe acolo. În acest caz - ce e adevarat în asemenea relatari? Adevarat e principiul invocat, toposul dupa care calatoriile departe în meleag strain conditioneaza împlinirea de sine; ca abia prin atare plecari departe poti sa descoperi si sa valorizezi pe masura ceea ce ai acasa, în vatra proprie si în tine. Zamolxis, Pythagoras puteau fi asemenea naturi umane.

O alta asemanare biografica între cei doi, si ea una perceputa excesiv, ca si când ar fi indiciul unei filiatii spirituale: coborârea ritualica într-o pestera ori locuinta subterana, lunga ocultare subpamânteana, apoi revenirea (epifania), ca din moarte, printre ai sai. Pythagoras a coborât astfel, se spune, în pestera de pe muntele Ida din Creta, salas al lui Zeus Idaios ("Ida" fiind, dupa 1. Duridanov, un oronim de origine traca); ori ca, sosit în Italia, unde si-a întemeiat scoala, Pythagoras "si-a facut o locuinta subterana" în care disparu, ca dupa un timp sa reapara printre cei vii "uscat si aratând ca un schelet", parându-li-se celorlalti ca "are ceva de esenta divina în el" 19 . Potrivit lui Tertullian, Pythagoras s-ar fi retras pentru sapte ani într-o locuinta subpamânteana 20 . Nu-i, aparent, prea destul ca sa se "derive" din imaginea unui asemenea întelept al grecimii însasi figura strainului Zamolxis, de vreme ce si acesta "a poruncit sa i se cladeasca o locuinta subpamânteana. Când a fost gata, a disparut din mijlocul tracilor si, coborând în locuinta lui de sub pamânt, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a aparut si, astfel, Zamolxis facu vrednice de crezare învataturile lui" 21 . Dar este precar sa abordam cele doua ocultari astfel încât sa le izolam de mentalul generic al Antichitatii. Relatarile despre coborârea initiatica a filosofului Pythagoras în viscerele pamântului retine doxografic un caz dintre altele, daca nu si dupa chipul altora; un caz cu siguranta epigonic fata de - bunaoara - coborârea în Hades a tracului Orfeu, sau a înteleptului Epimenide Cretanul, în chiar pestera Idei, unde se spune ca s-a retras (ori a trait în somn cataleptic) 57 de ani. Se relateaza ca acest Epimenide, totodata mistagog, preot al misterelor lui Zeus Idaios, l-ar fi condus acolo, în adâncul Idei, pe însusi Pythagoras, daca nu cumva, asa cum se socoate 22 , Epimenide va fi trait cu mult înainte de afirmarea pythagorismului. Oricum ar fi, asemenea sapientiale descinderi subpamântene (de fapt - parcurgerea lantului catabaza - ocultare - anabaza - epifanie) exprima un topos cultural mirabil si larg raspândit în aria experientelor spirituale umane, o definitorie forma formans a imaginarului antropologic; un "motiv calator", calator s-ar putea spune - chiar prin biografia lui Pythagoras, asadar fara puterea de a particulariza si promova exemplar învatatura acestuia. Atunci când Hermip din Smyrna scrie despre locuinta subterana a lui Pythagoras, motivul ajunsese de-acum, în epoca, un "déja vu" al consemnarilor biografice. "De altfel, anecdotele de acest soi sunt destul de vechi. Vezi la Herodot o povestire similara despre zeul Zamolxis" - noteaza sintetic Aram M. Frenkian 23 .

Semnalarea asemanarilor biografice Zamolxis-Pythagoras - care de fapt sunt loci communes, de o mai larga cariera culturala, încât nu au relevanta scontata în demonstrarea filiatiei unui întelept din celalalt - ar putea continua. De pilda, cu potrivirile dintre modul de viata al celor din comunitatea phythagoreica (vegetarianism, ascetism) si al credinciosilor lui Zamolxis care cultivau saracia si abstinenta, - pentru unii dovada ca zamolxismul era un mod atitudinal si comportamental pythagoreic. Pâna si caracteristicul andreon dacic (edificat anume ca loc al banchetelor filosofice unde Zamolxis vorbea alesilor sai despre nemurire) aminteste unora, în mod unilateral, de sala în care Pythagoras predica la Crotona si de banchetele rituale adiacente -, cu ignorarea existentei unui cadru extins al practicilor misterice de asemenea categorie. "Aminteste" conoteaza, de obicei, în asemenea cazuri, o relatie de determinare dinspre pythagorism spre zamolxism. Dar, restrângându-ne si numai la binomul relational în discutie, se poate si ca determinarea sa fie inversa. Mircea Eliade mentioneaza un autor francez (Pierre Boyancé, Le culte de Muses chez les philosophes grecs, Paris, 1937) care "vede în mesele luate în comun de Zalmoxis si invitatii sai, cea mai veche dovada (s.n. - I.P.) asupra mesei cultuale la pythagoreici" 24 . S-ar putea spune, în acest caz, ca adeptii lui Zamolxis ne apar în postura remarcabila de pythagoreici avant la lettre.

De altfel, luminosul spatiu spiritual al vechii Hellade se complacea prin excelenta si fara reticente în a denomina drept "pythagorism" un important fond sapiential anonim, care trebuie ca i-a premers, ca achizitie umana. Prin conventia traditiei istoriografice, acest fond doctrinar anonim a ajuns pâna astazi sa figureze, în panaramarile miracolului grec al filosofiei - cum: la capitolul Pythagoras. În monumentala realizare editoriala româneasca Filosofia greaca pâna la Platon se avertizeaza asupra acestei conventii: "Cititorul va gasi un corp de doctrine dintre cele mai arhaice, atribuit fie lui Pythagoras, fie primilor sai discipoli (.). Multe marturii sau expuneri ale conceptelor provin în mod clar din cercetarile aristotelice despre pythagorei", însa "Aristotel îsi manifesta rezerva fata de orice paternitate certa a ideilor atribuite de traditie lui Pythagoras" 25 . (Aratându-se reticent, am spune ca Stagiritul pledeaza indirect, printr-o atare pozitie, în apararea individualitatii lui Zamolxis!) (Si înca o paranteza: Daca "grecii fusesera izbiti de asemanarile între învataturile pitagoriciene si doctrinele daco-trace" 26 , se vede ca în cauza e puterea de asimilare dezinvolta a pythagorismului, pe canal hyperborean, fara vreo preocupare pentru distinctii si delimitari. Mai mult decât atât -, într-o forma demna de psihanaliza, uneori Pythagoras suprasolicita indistinctia mentionata, cultivând voit comuniunea în spirit, a sa, cu traditia hiperboreica, parca într-o cautare a identitatii profunde. Astfel, dupa cum scrie Ion din Chios (a doua jumatate a sec. V î.Ch.) în cartea Triagmoi, "Pythagoras a atribuit unele poeme facute de el lui Orfeu" 27 , asadar, apolinicului întemeietor de mistere si initieri în nemurire al Traciei.

În perioada când preocuparile filosofice se exercitau în sincretism cu cifrul simbolic si ideogramele primordiale, pe de o parte, cu observatiile si reprezentarile stiintifice de ordin astronomic, fizical, matematic, pe de alta - s-au trecut în seama lui Pythagoras prescriptii practice ori descoperiri (bunaoara, referitoare la numere, raporturi, proportii) care de atunci si pentru istorie îi poarta numele, fara a justifica însa, propriu-zis, o revendicare genetica de la învatatura înteleptului grec, fara sa fie numaidecât semnul influentei scolii sale în utilizarile instrumentarului mental denominat ca "pythagoreic". La Sarmizegetusa Regia - uimitoarea hieropola a geto-dacilor, foarte individualizata arhitectural - s-a descoperit ca regula constructiva a marelui sanctuar circular, cu absida si împrejmuiri concentrice, este tocmai regula "triunghiului sacru al lui Pythagoras" (modul edificant cu laturile de 3-4-5 unitati, raportul dintre catete fiind de 1,333 .) 28 . "Trasând un triunghi dreptunghic cu ungiul de 90o în centrul sanctuarului, cu vârful catetei mai mici pe pragul cercului nr. 3 [intermediar] si cu vârful celeilalte catete pe cercul nr. 2 [marginal], se observa ca triunghiul obtinut respecta regula lui Pitagora. Extinzând acest tip de cercetari si la celelalte sanctuare rotunde cu absida din Muntii Orastiei am constatat ca absolut toate sunt construite dupa proportia de 1,33" 29 . În ce priveste "Soarele de andezit" - masivul disc cu zece raze si diametrul de aproape sapte metri - solidar de milenii axului Marelui Sanctuar: în morfologia alcatuirii lui arhitecturale s-au identificat de asemenea sectiunea de aur, numarul de aur, tetraktysul pythagoreic: "soarele de andezit reprezinta decanul de 10 zile, expresie a cuaternarului pitagoreic: 1+2+3+4=10" 30 . Cum se face, dar de la asemenea constatari s-a trecut la formulari concluzive precum urmatoarea, datorata istoricului Alexandru Vulpe: "Relatiile numerice din dispunerea blocurilor de piatra în sanctuarele circulare de la Gradistea Muncelului, indiferent care va fi fost semnificatia lor, sugereaza (.) o influenta pitagoreica" 31 , faptul devenind un argument ca Zamolxis a fost (sec. VI î.Ch.) un "stagiar" al lui Pythagoras. Or, Matila C. Ghyka, în La Philosophie et mystique du nombre stabileste ca o serie de proportii zise pythagoriciene, inclusiv ale "triunghiului lui Pythagora 3-4-5" se întâlnesc utilizate în arhitectura Marii Piramide egiptene, ca si într-o sumedenie de alte edificii stravechi ale zonei. "Egiptenii cunosteau la perfectie acest triunghi dreptunghic 52 = 42+32 si se serveau de el chiar pentru a trasa pe sol unghiul drept necesar orientarii templelor si pentru ca sa obtina subdiviziunile traseelor regulatoare. Pitagora si-a primit initierea de la preotii din Heliopolis si Sais si, o data cu ea, desigur proprietatile triunghiului caruia i-a dat numele sau (.). Din cercetarile arhitectului cehoslovac Jean Mannesbarth (.) rezulta ca triunghiul 3-4-5 ar avea un trecut si mai îndepartat si ca ar fi fost împrumutat de egipteni din Chaldeea" 32 - acea Chaldee spre care (am consemnat) biografii filosofilor Helladei îi pun mereu pe greci sa navigheze, spre a le justifica astfel performantele sapientei . Dar, precedând pythagorismului, - sa comporte oare vechile modele numerice revelatoare de Cosmos o sorginte unica la scara umanului? Matila C. Ghyka observa la o pagina a excursului sau istoric în problema ca triunghiul lui Pythagoras 3 - 4 - 5 era cunoscut si de taoistii din China, pâna la autorul (sau autorii) Cartii transformarilor, Yi-King. "Este imposibil de precizat daca teorema patratului ipotenuzei a fost descoperita în chip independent de savantii chinezi din epoca primelor dinastii istorice (Shang-Yin si Chou, din secolul XVIII pâna în secolul al III-lea î.e.n.) sau daca, mai probabil, au preluat-o din Chaldeea (.)" 33 . Teoria "centrului unic" din care ar fi iradiat o idee sau alta de vocatie antropologica plenetara este incerta.

Complexul sanctuarelor Sarmizegetusei Regia - complex spulberat (în apogeul utilizarii lui cultice, sapientiale si stiintifice) de catre soldatii Romei la scurta vreme dupa crucificarea, sub acelasi patronaj imperial, a lui Isus Hristos - este cercetat astazi, desigur, pe baza ruinelor ultimei înfatisari a hieropolei, cea din epoca preotului zamolxian Deceneus (sec. I î.Ch.); o faza târzie, a treia, a edificarii - macar pe parcursul a cinci sute de ani - a templelor zamolxiene. Cea din urma configurare a hieropolei dacice, în ruinele careia acum se descopar intricate principii morfologice si simbolice "pythagoriciene", apartine de buna seama, ca edificare, vremilor de dupa Pythagoras. Dar nici macar principiul scolastic post hoc ergo propter hoc nu-si gaseste aplicare în acest caz: sub faza ultima, a sanctuarelor de andezit (o roca dura, vulcanica, extrasa din dealurile Devei), cercetarile arheologice au depistat vatra unor edificii sacre în calcar, de lunga întrebuintare cultica; iar coborând si mai adânc în timp, s-a constituit certitudinea ca arhitectura sacra zamolxiana s-a putut exprima mai întâi si prin excelenta - simbolic, cifric, geometric - prin aliniamente, grupari si configuratii compuse din trunchiuri de lemn. Un semn de "mare mester" lemnar al celor ce ridicau odonioara, dupa cum ridica si astazi, lacasele de cult ale spatiului carpatic, este pentagrama incizata în materia vegetala ca un crez si o semnatura de întemeiere 34 . Pentagrama, imago de raspândire universala, uneori e numita echivoc "pentagrama pitagoreiciana" 35 . De când oare ideograma aceasta pentadica sta înscrisa în lemnul padurilor sacre carpatice?

Ce ramâne semnificativ din alaturarea comparatista Zamolxis-Pythagoras (asociere cu înca multe fatete) daca etalatele asemanari ale celor doi ziditori de întelepciune în mediile în care au trait se dovedesc, punctual, topoi de o mai laga întrebuintare umana? Dupa excursul întreprins - care a permis operarea unor corectii si denuntarea unor carente metodologice - nu ne putem multumi acum, concluziv, doar cu teza ca asemanarile în cauza, reale fiind, iata, nu i-ar caracteriza suficient nici pe fiecare în parte, si nici pe cei doi ca tandem doctrinar. În esenta, se cuvin retinute pentru posibilele protuberari sau aplicatii ale demersului comparatist întreprins, urmatoarele:

- Asemanarile de natura biografica sau doctrinara Zamolxis-Pythagoras, însasi practica straveche a asocierii celor doua nume, semnifica pentru istoria filosofiei faptul ca zamolxismul întrunea, înca acum 2500 de ani, conditiile unei prestigioase filosofii (în nota timpului) asemenea celei a faimosului întemeietor al scolii de la Crotona, "tinut în mare cinste" de greci 36 . Alaturându-i-se numele mai ales de cel al lui Pythagoras, "Zalmoxis a intrat într-o istorie culturala ilustrata de nume celebre, devenind, tocmai aici [în lumea elena], unde accesul nu este permis oricum, o paradigma asociata, de regula, altora (cum este Pythagoras), semnificative, toate, pentru devenirea spirituala a umanitatii timpului" 37 . Zamolxis si Pythagoras se dovedesc exponentiali, la scara umanului, chiar în cazul acelor laturi ale vietii si operei lor semnalabile ca fiind de fapt topoi de o mai extinsa cariera antropologica.

Punerea laolalta a numelor lui Zamolxis si Pythagoras nu îsi poate avea ratiunea principala în presupunerea (ori în intentia de dovedire) a vreunei derivari doctrinare a unuia din celalalt, a vreunor puncte de interferenta între vietile celor doi. Analisti ai filosofiei antice ca Alexandru Surdu merg pâna la a refuza metodic o asemenea optica: "Vestigiile arheologice dovedesc ca dacii dispuneau de anumite cunostinte astronomice, detinute în mod firesc tot de catre preotii initiatori, pe care le foloseau într-un mod cu totul original, ceea ce dovedeste o veche traditie. Aceasta face si mai pregnanta asemanarea dintre Salmoxis si Pythagoras, desi orice influenta este exclusa" 38 . Excluderea unei asemenea grosiere conditionari elene a zamolxismului permite ca tehnica gândirii asociative sa poata opera înca mai bine: liberata de prejudecati.

Asocierea Zamolxis-Pythagoras a avut în istorie o relevanta restrânsa pentru interpretarea conceptiei marelui iubitor de întelepciune al grecilor (trimiterea doxografica a lui Pythagoras la traco-geti augmentându-i statura în mod asemanator trimiterilor la egipteni sau chaldeeni), în schimb, are o relevanta deosebita în comprehensiunea învataturii zamolxiene, despre care, spre deosebire de cazul pythagoricienilor, anticii ne informeaza cu totul precar. Se profileaza, asadar, ca strategie a exploatarii eficiente a relatiei Zamolxis-Pythagoras, interpretarea primului termen prin cel de-al doilea. "Grecii au fost frapati de similaritatea între Pythagoras si Zalmoxis. Or, aceasta este deajuns pentru a ne informa despre tipul de doctrina si de practica religioasa specifice cultului lui Zalmoxis" 39 . Sau, cum se exprima Ion Horatiu Crisan: pe baza caracteristicilor principale ale doctrinei pythagoreice se poate reconstitui în linii mari si filosofia zamolxiana 40 .

Întrucât devine pasionant prin notabilele lui rezultate, demersul comparatist Zamolxis-Pythagoras risca sa fie excesiv cultivat în sine însusi, cu ignorarea deschiderii acestei relationari euristice în afara si constituirea, astfel, a unui al treilea pol referential. Or, o analiza în triunghi euristic poate fi clarificatoare pentru chiar masura si întelesurile asocierii Zamolxis-Pythagoras. În consecinta, un precaut cercetator al istoriei vechi sugereaza "o posibila lectura a «zalmoxismului» prin «pythagoreism», prin apelul la metoda comparativa, inclusiv cu elemente din îndepartatul Egipt" 41 . O decisiva - dar dificila - analiza în triunghi euristic se crede ca merita sa fie instrumentata prin relationarea Zamolxis-Pythagoras-Orfeu, poetul, înteleptul si reformatorul religios, traitor, se pare, prin secolul VII î.Ch. Triunghiul euristic Zamolxis-Pythagoras-Orfeu se vadeste fructuos, nu numai pentru întelegerea termenilor lui efectivi, ci si în cadru mai larg: al definirii raporturilor si inductiilor primare dintre spiritualitatea traca, pe de o parte, si cea greaca, pe de alta, o buna vreme amestecate în acelasi spatiu al Europei. "Originea traca a eroului nostru [Orfeu] si a heuremata de baza ale sale, precum muzica, pietatea, credinta în nemurirea sufletului si o blândete specifica, pe care Orfeu a imprimat-o întregii sale opere, arata aportul remarcabil al stamosilor nostri, tracii, la formarea culturii grecesti". Tracii, prin cântul civilizator al lui Orfeu - remarca în continuare Ioan Coman în revista lui Mircea Eliade, "Zalmoxis" - "prin pasiunea lor pentru muzica si prin credinta lor în nemurirea sufletului au facut posibile creatiile incomparabile ale unor genii precum Pythagora si Platon" 42 . Dupa unele opinii, orfismul este baza explicativa comuna atât a zamolxismului, cât si a pythagorismului; alteori mediator apare alt trac, Anacharsis, triunghiul euristic devenind, asadar: Zamolxis-Anacharsis-Pythagoras. Dar fata cu asemenea trimiteri explicative la Orfeu sau Anacharsis s-ar putea obiecta - justificat ori nu - ca Pythagoras e atras prea mult în câmpul generativ al spiritualitatii tracice.

În fine, necesara tratare comparativa Zamolxis-Pythagoras, cu identificarea asemanarilor doctrinare, apare ca un demers oricât de relevant, dar atins de o importanta insuficienta. Caci nu doar prin listarea asemanarilor poate sa se contureze individualitatea sapientei zamolxiene - câta vreme acea sapienta si forma de viata îi interesa pe greci ca una aparte. Între Zamolxis si Pythagoras s-au semnalat asemanari definitorii, organice pentru fiecare dintre învataturile celor doi - asa: mesajul filosofic al nemuririi, ori sensul si valoarea metafizica a misterelor initiatice - însa, în privinta acestor "puncte comune" caracterizante, de maxim interes pot fi tocmai diferentele. Într-un cadru mai larg de interpretare, semnalarea asemanarilor ramâne un demers de suprafata. Când contemporanul lui Herodot, Hellanikos din Mitylene (cca 495-411 î.Ch.) scrie ca Zamolxis patrona misterele (teletai) la getii din Tracia 43 , el ofera o informatie extrem de importanta, dar de o vaga generalitate, lipsita de puterea de a particulariza continutul misterelor zalmoxiene fata de cele ale confreriei de la Crotona. (Herodot, Hellanikos si altii, despre misterele initiatice practicate de doctrinele în cauza, fie ca nu au stiut nici ei prea multe, fie ca au întretinut voit discretia asupra a ceea ce însasi doctrinele nu divulgau, pastrând cu strictete tacerea). Pe un asemenea fond, poate fi socotit Zamolxis datornic grecilor în aceasta privinta? "Acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare (zeul pitagoreic în mintea grecilor, însa mai aproape de Zarathustra decât de Pitagora, eclectic al misterelor), avea o stiinta a secretului, inviolabila în asa masura, încât nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede între mitul si istoria sa. Acel zeu, desi luminos, ramânea ascuns. Nu i se cunosc altarele si chipul" 44 . O doctrina si o practica sapientiala care reuseste sa se oculteze atât de bine - nu e oare prea sumar sa o deducem "prin asemuire" din putinul pe care îl stim despre misterele pythagoreice?

La fel, în cazul afirmarii tezei imortalitatii, - si ea deopotriva proprie celor doua doctrine. Aplicarea simplista a "principiului vaselor comunicante" Zamolxis-Pythagoras a condus, în acest caz concret, la presupunerea (cel putin discutabila) ca geto-dacii credeau în metempsihoza, de vreme ce pythagoricienii credeau; ca se poate neglija daca teoria metempsihozei consoneaza sau nu cu ansamblul si spiritul învataturii zamolxiene. S-ar putea ca viziunea reîncarnarilor succesive sa fie tocmai un factor deosebitor al celor doua învataturi despre nemurire. Pe de alta parte, nici grecii care tindeau sa vada în Zamolxis un fost sclav al lui Pythagoras, nu sunt unanimi în a sustine ca înteleptul lor i-ar fi "predat" tracului doctrina imortalitatii. Strabon, de pilda, socoate ca sclavul ar fi deprins de la maestrul sau doar unele "stiinte ale cerului", citirea semnelor astrale si prezicerea evenimentelor.

1 Geografia , XVI, 2, 39.

2 Terra Mirabilis sau întâlnirea cu pamântul natal , în vol. Anton Dumitriu, Eseuri , Bucuresti, Editura Eminescu, 1986, p. 672.

3  Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica , 1980, p. 40.

4  Cf. I. M. Linforth, Greek gods and foreign god in Herodotus , University of California Publications in Classical Philology, IX, 1926, p. 125.

5  Herodot, Istorii , IV, 96.

6  Cf. Victor Kernbach, Universul mitic al românilor , Bucuresti, Editura Stiintifica, 1994, p. 73.

8 Philosophumena , I, 2.

9 De la Zalmoxis ., p. 40, nota 2.

10  Dan Oltean, Religia dacilor , Bucuresti, Editura Saeculum I.0., 2002, p. 12.

11  Carolus Lundius, Zamolxis - primul legiuitor al Getilor, Botosani, Editura Axa, 2002, p. 162.

12  Pliniu cel Batrân, Historia naturalis , IV, 26, 11.

13 Fragmenta Historicum Graecorum , 3, 41.

14  Porphyrios , Viata lui Pythagoras , 2.

15  Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor , VIII, 9.

16  Carolus Lundius, Zamolxis., V.

17 Enciclopedia universal ilustrada , tom LXX, Madrid, 1930, p. 909.

18  Anton Dumitriu, Eseuri , ed. cit ., p. 672.

19  Diogenes Laertios, VII, 41.

20  Tertullian, De anima , 28.

21  Herodot, IV, 95.

22  Alexandru Surdu, Confluente cultural-filosofice , Bucuresti, Editura Paideia, 2002, p. 34.

23  Aram M. Frenkian, în Diogenes Laertios, ed. rom. cit ., nota 139.

24  Mircea Eliade, De la Zalmoxis., p. 41, nota 3.

25  Mihai Nasta, Note la Pythagoras , în Filosofia greaca pâna la Platon , vol I, partea a 2-a, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1979, p. 90-91.

26  Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreana , Bucuresti, Editura Rosmarin, 1994, p. 36.

27  Apud Diogenes Laertios, VIII, 5.

28  I. Rodeanu, Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa , Bucuresti, Editura Albatros, 1984, p. 21-24.

29  Dan Oltean, Religia dacilor , p. 259.

30 Ibidem , p. 316.

31  Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromichete , p. 111.

32 Filosofia si mistica numarului , în vol. antologic Matila C. Ghyka, Estetica si teoria artei , Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981, p. 427.

33 Ibidem , p. 439.

34  Cf. Andrei Panoiu, Arhitectura traditionala gorjeana , 1996, p. 64.

35 Pentagramme , în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles , Paris, Éditions Robert Laffont et Éditions Jupiter, 1969, p. 740.

36  Diogenes Laertios, VIII, 3.

37  Gh. Al. Cazan , Filosofie româneasca de la Zalmoxis la Titu Maiorescu , Bucuresti, Casa de Editura si Presa "Sansa" S.R.L., 2001, p. 20.

38  Alexandru Surdu, op. cit. , 2002, p. 35.

39  Mircea Eliade , De la Zalmoxis. , p. 40.

40  Ion Horatiu Crisan, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice , Bucuresti, Editura Albatros, 1986, p. 323.

41  Silviu Sanie, Din istoria culturii si religiei geto-dacice , Iasi, Editura Universitatii "Al.I. Cuza", 1999, p. 182.

42  Ioan Coman, Orfeu, civilizator al umanitati i, în "Zalmoxis", I, 1938, apud vol. Zalmoxis. Revista de studii religioase , Iasi, Editura Polirom, 2000, p. 193.

43 Historicum graecorum fragmenta , fragm. 173.

44  Alexandru Busuioceanu, Zamolxis , Bucuresti, Editura Meridiane, 1985, p. 195.