IOAN PETRU CULIANU - O RASTURNARE DE PARADIGMA ÎN FILOSOFIA CULTURII

MONA MAMULEA

în vol. "Studii de istorie a filosofiei românesti", I , coord. I. Pogorilovschi, ed. îngrijita de Mona Mamulea, Bucuresti, Editura Academiei Române, 2006, p. 328-337.

Istoric, hermeneut si filosof al religiilor, specialist în Antichitatea târzie, în gnosticism si filosofia Renasterii, balcanolog, romanist, prozator si publicist, discipol si urmas al lui Mircea Eliade la Catedra de istoria religiilor de la Divinity School, Universitatea din Chicago, Ioan Petru Culianu s-a nacut la 5 ianuarie 1950, la Iasi, ca descendent al unei cunoscute familii de intelectuali (familia Culianu, de origine greaca, s-a refugiat în România în primele decenii ale secolului al XVIII-lea); strabunicul pe linie paterna - Neculai Culianu (1832-1915) - a fost unul dintre fondatorii Societatii Junimea si rector al Universitatii din Iasi, iar bunicul matern - fizicianul si chimistul Petru Bogdan (1873-1944), rector al aceleiasi Universitati începând cu anul 1927 - a fost întemeietorul chimiei fizice din România. A absolvit liceul la Iasi, în 1967, ca sef de promotie. Din acelasi an, student la Facultatea de Limba si Literatura Româna din Bucuresti. În al doilea an de studiu, în urma unor examene, se transfera la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale, Sectia italiana, unde îi are ca profesori pe Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George si P. Vidysagar (cu care studiaza sanscrita), Nina Façon - care i-a coordonat teza de licenta cu titlul Marsilio Ficino e il Platonismo nel Rinascimento , lucrare care s-a constituit în nucleul cartii Eros et magie a la Renaissance . A absolvit Facultatea de Limbi Romanice în 1972. Refuzul sau repetat de a colabora cu Securitatea a fost echivalent cu sfârsitul unei cariere literare care de-abia începuse. Revistele literare care îi publicasera recenziile si povestirile ("Cronica", "Luceafarul", "Contemporanul" etc.) îi resping ofertele, iar Editura Eminescu se razgândeste brusc în ceea ce priveste publicarea unui volum de proza fantastica (desi fusese inclus în catalogul viitoarelor aparitii). Dupa ce i se respinge, fara nici o explicatie, si bursa pentru studii la Siena (1971), finantata de Ministerul Italian al Afacerilor Externe, Culianu obtine, cu ajutorul noului decan, Cicerone Poghirc, bursa de la Perugia, oferita de guvernul italian. Paraseste definitiv România în 4 iulie 1972.

Urmeaza cursuri postuniversitare la Universitatea Catolica del Sacro Cuore din Milano, unde studiaza teologie dogmatica si biblica, filosofie antica si medievala, istoria crestinismului, antropologie, limbi clasice, ebraica si araba, fiind, totodata, asistentul lui Ugo Bianchi. Teza sa din 1975 - "tesi di laurea", care i-a conferit un prim titlu doctoral -, Gnosticismo e pensiero contemporaneo: Hans Jonas , a fost publicata în 1985, cu titlul Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas (Roma, L'Erma di Bretschneider). În 1975, Mircea Eliade îl invita pentru doua trimestre la Divinity School a Universitatii din Chicago (unde aduna material pentru monografia Mircea Eliade ). Ajunge profesor în cadrul Sectiei de cultura româna, Departamentul de limbi romanice, la Universitatea din Gröningen, Olanda (1976-1986). Îsi sustine al doilea doctorat (1980) la Universitatea din Sorbona, la Departamentul de Istorie si Filosofie, specializat în Antichitatea târzie, cu teza Expériences de l'extase et symboles de l'ascension de l'Hellénisme a l'Islam (versiunea radical transformata si revizuita este publicata în engleza, sub titlul Psychanodia ), avându-l ca îndrumator pe presedintele Sorbonei, Michel Meslin. Studiul trebuia sa fie primul dintr-o serie de trei, organizate în jurul temei ascensiunii sufletului, la care Culianu lucra din 1973, fiind înca student la Milano, sub îndrumarea lui Ugo Bianchi.

În trilogia ascensiunii sufletului ( Psihanodia - unde prezinta critic istoriografia de specialitate -, Experiente ale extazului - replica constructiv-complementara a celei dintâi -, si Calatorii în lumea de dincolo ), Culianu argumenteaza progresiv idei în conformitate cu care filosofia greaca este rezultatul mai vechilor speculatii si apocalipse samanice. Cercetând masura în care iatromantii (gr. iatroi + manteis ; taumaturgi si teurgi, extatici ai cultului apolinic) au influentat credintele lui Platon cu privire la metensomatoza si calatoriile sufletului, Culianu conchide ca, într-un anume sens, platonismul este o sinteza plina de forta a credintelor samanice grecesti, sistematizate si spiritualizate. [1]

În 1987, tot la Paris, Sorbona, îsi sustine cea de-a treia teza de doctorat ( Recherches sur les dualismes d'Occident: Analyse de leurs principaux mythes ), care îi aduce cel mai înalt titlu doctoral francez (Docteur d'État es lettres), teza care a stat la baza cartii Les Gnoses dualistes d'Occident (devenita, în versiunea americana mult modificata, The Tree of Gnosis ). În Olanda, studiaza copta cu M. J. Vermaseren si cu egiptologul Herman te Velde. În martie 1986, este invitat la Divinity School, Chicago, în calitate de visiting professor . Din 1988, este profesor titular al aceleiasi universitati.

Ioan Petru Culianu a fost membru al American Academy of Religion, al Netherland Institute of Advanced Studies, al Academiei Româno-americane de Stiinte si Arte (A.R.A.) etc. În 1991, activitatea sa stiintifica si literara era concretizata deja în 15 volume si peste 250 de studii, eseuri, articole, recenzii (scrise în franceza, italiana, olandeza, engleza, româna). Este redactor-sef si initiator al revistei stiintifice "Incognita: International Journal for Cognitive Studies in the Humanities" (E. J. Brill, Leiden), aparuta în 1990-1991. Continutul incomod al activitatii sale publicistice în limba româna (emisiuni la B.B.C., articole în "Limite", "Contrapunct", "Agora", "Lumea libera româneasca", "Meridiane"), în contextul careia vorbeste despre existenta unei manipulari institutionalizate în România de dupa 1989, si amenintarile care i-au însotit interventiile converg catre ipoteza unei înlaturari politice. Ioan Petru Culianu a fost asasinat la 21 mai 1991, la Chicago. Cauzele reale ale asasinarii sale (în Swift Hall, Divinity School) ramân însa, pâna în prezent, neelucidate. O buna parte din cartile lui a constituit (înca din 1986) obiectul unor traduceri în italiana, spaniola, germana, franceza ( Dictionarul religiilor fiind tradus pâna în prezent în nu mai putin de 16 limbi), iar Editura Nemira (prin Dan Petrescu) a initiat seria Culianu - Opere complete , reluata mai recent de editura ieseana Polirom, într-o colectie coordonata de sora lui Ioan Petru Culianu, Tereza Culianu-Petrescu.

Anti-istoricism si anti-evolutionism

Ioan Petru Culianu introduce o rasturnare de paradigma - atât explicativa, cât si metodologica - în studiul culturii. Cercetarea lucrarilor filosofice apartinând teoreticienilor renascentisti ai magiei pneumatice (Marsilio Ficino, Pico Della Mirandola, Giordano Bruno) si, totodata, a surselor antice ale acestora (Alcmeon din Crotona, Empedocle din Agrigent, Platon, Aristotel, Synesius din Cyrene, Proclus, Macrobius, stoicii) îl conduce la formularea unor consideratiuni anti-evolutioniste si anti-istoriciste (nu trebuie subapreciate aici nici circumstantele postmoderniste în care a functionat autorul, bun cunoscator al scrierilor lui Michel Foucault, dupa care istoria nu înainteaza în linie dreapta, în sensul revelarii adevarului, ci, mai degraba, se misca printr-un set arbitrar de crize, disjunctii, dezbinari). Vechea paradigma, care asocia omului premodern o mentalitate magica, iar omului modern o mentalitate stiintifica ("magic" si "stiintific" primind semne contrare sau, cel mult, admitându-se ca magia ar fi o "stiinta primitiva"), tranzitia de la cea dintâi la cea de-a doua asigurându-se pe temeiul progresului, este substituita de Culianu printr-un nou pattern explicativ, acela al mutatiei . Omul contemporan nu este rezultatul unui proces evolutiv firesc, ci mutatia psihologica a omului Renasterii; analog, stiinta lui constituie o mutatie a stiintei imaginarului , care este magia . Marea cenzura a fantasticului operata de Reforma (iconoclasmul obiectivat în urmarirea si anihilarea "vrajitorilor" - cu intentia de a reinstitui ordinea crestina în conditiile în care Biserica Catolica îsi slabise controlul) se exerseaza în calitate de factor mutant asupra mintii umane, deturnând-o catre lumea materiala. Reforma, vazuta nu ca o miscare liberala, ci ca una extrem conservatoare în interiorul Bisericii, destituie vechea stiinta, magia, ca fiind în afara legii, cu cel putin trei consecinte: aparitia stiintei exacte si a tehnicii (în plan teoretic), aparitia institutiilor moderne (în plan social), aparitia tuturor tipurilor de nevroza - datorita orientarii unilaterale si a refuzului principial al imaginarului (în plan psihologic).

Asa cum, la Eliade, profanul este un sacru camuflat, omul modern descris de Culianu conserva în zona recesivului mentalitatea magica a stramosului sau îndepartat, vidata însa de orice continut religios. Psihanaliza, psihologia maselor, sociologia, publicitatea, reclama, contra-informatia, dez-informatia etc. întrebuinteaza procedee care exploreaza si manipuleaza imaginarul. Sub o masca sobra si "legala", statul însusi nu este altceva decât caricatura manipulatorului magic prezentat de Bruno. Grila interpretativa avansata de Culianu se articuleaza argumentat în jurul a patru enunturi radicale ce pot fi reformulate astfel: (1) Magia nu este o stiinta incipienta, primitiva, ci una matura, legitima, care parvine, prin alte mijloace, la rezultatele vizate de tehnologia moderna; (2) Istoria mintii umane a suferit, în secolul al XVI-lea, o cezura fundamentala care descurajeaza viziunile evolutioniste, de continuitate si progres; (3) Mutatia amintita nu este de natura economica, nu este nici rezultatul aparitiei heliocentrismului sau al ideilor legate de universul infinit, ci efectul exorcizarii imaginarului, al carei principal agent a fost Reforma; (4) Civilizatia occidentala moderna, ca produs al Reformei, continua sa foloseasca resturi formale, golite de fond, ale tehnicilor magice de manipulare fantasmatica. Culianu îsi limiteaza consideratiunile anterioare la cultura Occidentului, singura care a oferit conditiile mutatiei . În martie 1981, în cadrul unei conferinte pe care o sustine la Universitatea din Gröningen ( De hekserij ende Roemeense folklore [2] ), contabilizeaza împrejurarile ideale în care vrajitoria europeana ancestrala ar mai putea fi întâlnita si, respectiv, studiata stiintific, la vreunul dintre popoarele Europei. Singurul popor care întruneste exigentele (izolat de restul Europei, dar conexat la popoarele occidentale prin legaturi lingvistice si genetice, statornicit ferm într-o religie crestina care sa fie însa suficient de permisiva ca sa nu se fi angajat în persecutarea sistematica a credintelor populare) este poporul român, situat într-o arie marginala, definit de conservatorism lingvistic si folcloric, cu rezistenta tenace a elementelor romane. Materialele românesti (printre care raspunsurile la chestionarele distribuite metodic în toate satele României de catre B. P. Hasdeu si N. Densusianu, care au actionat independent) permit cercetatorului sa parvina la concluzii esentiale privind atât caracteristicile ideologice ale magiei occidentale, cât si originea acesteia.

Ideea de fractal si mintea umana

Ioan Petru Culianu abordeaza hermeneutic miturile vehiculate de anumite curente religioase (în succesiune cronologica si de filiatie: sistemele gnostice, marcionismul, maniheismul, paulicianismul, bogomilismul, catharismul) pe care le denumeste "dualisme ale Occidentului"; "ale Occidentului" - întrucât s-au bucurat, în calitate de erezii, de preocuparea constanta a bisericilor crestine; "dualisme" - pentru ca opozitia a doua principii cosmocrate si existenta a doua mituri fundamentale independente sunt singurele trasaturi care, dupa Culianu, se aplica tuturor tipurilor heterodoxe studiate. Faptul ca dualismelor li s-a anexat cu obstinatie, pâna la Culianu, un numar important de "trasaturi comune" (anticosmismul, antisomatismul, encratismul, ascetismul, docetismul, vegetarianismul, fantaziasmul, antinomismul) este consecinta unui arbitrar procedeu inductiv. Gnosticismul dispune, în realitate, de un spectru mult mai generos (variind între anticosmism si procosmism, între fantaziasm si admiterea existentei în trup a lui Christos etc), toate aceste atribute nefiind "invarianti" (precum sustine Hans Jonas si continuatorii teoriei sale), ci trasaturi organizate sub forma de "retea", care confera sistemelor studiate wittgensteinianul "aer de familie".

Gnosticismele nu sunt, potrivit lui Culianu, nici constructe elaborate din piese disparate de provenienta iudaica, samariteana, iraniana, sincretizate dupa modelul "patchwork" si adaptate la Spätantike (dupa cum sustine religionsgeschichtliche Schule ), ci unitati sintagmatice originale care, înscrise în contra-cultura, propun o paradigma revolutionara. Specificul gnosticismului (diferit de biteism) consta în aceea ca ruleaza doua mituri distincte si independente (mitul demiurgului înselator - Tricksterul - si mitul Mamei - Sofia ), interpretând în termeni dualisti un al treilea mit, acela al Genezei veterotestamentare, inversându-i datele. Originea gnosticismului nu se cere a fi cautata în Iran (dupa cum a reglementat Wilhelm Bousset), ci, mai probabil, în contextul social negativ creat de cucerirea Palestinei de catre Roma, în secolul I î.H., la care s-au adaugat credintele din jurul "Îngerilor popoarelor", de unde si exegeza inversa a Vechiului Testament, al carui Demiurg - mincinos, rau (uneori identificat cu Îngerul Romei) si neputincios, creator al unei lumi imperfecte - este delimitat riguros de Fiinta suprema, adevaratul Dumnezeu, bun si transcendent .

Diversitatea sistemelor gnostice se explica prin aceea ca ele tind sa epuizeze posibilitatile logice ale miturilor dualiste, ramificându-le prin operatiuni binare . Clasificarea prin operatii binare (dupa antropologul R. Needham, citat de Culianu, o propensiune naturala a gândirii umane) explica atât existenta dualismelor, cât si varietatea lor. Analiza dualismelor prin "invarianti" vadindu-se a fi vulnerabila, dupa cum precara si ineficienta este si metoda lui Bousset (un "lexic lipsit de gramatica" [3] ), care extrage câteva elemente etichetate Hauptprobleme , analizându-le, mai apoi, rupte de context, Culianu propune un nou tip de analiza, prin manunchiuri de opozitii , care prezinta cel putin doua avantaje în raport cu precedentele: defineste "spectrul de toleranta" extrem de largit, specific gnosticismului, si reveleaza regulile simple de generare a sistemului care, asemenea unui arbore, se afla într-un continuu proces de ramificare duala într-un numar potential infinit de optiuni si combinari.

Presupozitia fundamentala care face posibile si alimenteaza atât metoda, cât si modelul explicativ oferit de Culianu este postularea existentei unui raport nemediat între clasificarile ierarhizante binare si structura creierului uman. Ideea de fractal ("orice ramificatie infinita care se conformeaza unei anumite reguli" [4] ), care presupune un lexic si o gramatica (o ars combinatoria ), este preluata din matematica si informatica pentru a fi aplicata societatii, istoriei, religiei, culturii si vietii în genere. Acestea din urma se organizeaza cu pornire de la un mecanism de optiune binara (mecanism dupa care functioneaza însasi mintea umana) aplicat anumitor premise derivate din postulate aleatorii. Într-un astfel de sistem, posibilul si actualul sunt investite cu demnitate egala. În mod ideal , sistemul cuprinde, sincron, toate posibilele ramificatii ale fractalului, iar tendinta lui este sa-si epuizeze toate aceste posibilitati logice. Una dintre potentialele surse de inspiratie ale lui Culianu ar fi principiul cosmogonic expus în Sefer Yetsirah (Cartea Creatiei), potrivit caruia Dumnezeu creeaza lumea prin combinatii duale, pornind de la cele 22 de litere ale alfabetului ebraic. [5]

Panmitologismul

Scenariul mitic este departe de a fi prerogativa exclusiva a religiei. Stiinta, filosofia, arta si orice activitate umana sunt adesea mobilizate de aceleasi mituri, cu acelasi continut de adevar, iar garantia unui adevar unic nu se afla în posesia nici unuia [6] sau, mai exact, se afla în posesia fiecaruia: "Blestemul rasei umane este ca toate miturile ei sunt deopotriva adevarate" [7] . "Adevarat" capata aici sensul de potential adevarat , iar definitia adevarului este subînteleasa pragmatic, ca utilitate sociala . Daca, în stiinte, unele mituri se vadesc a fi mai adevarate decât altele (în virtutea faptului ca fac sa functioneze locomotivele, de pilda), în societate (descrisa ca un sistem/fractal ce tinde sa-si realizeze toate posibilitatile), orice experiment este posibil, ca atare adevarul oricarui model mitic ce sta în spatele lui poate glisa oricând, în conditiile în care puterea este ceea ce-l legitimeaza, de la virtual la actual.

Încredintarea ca întreaga cultura umana este consecinta unui bricolaj mitic ("Când elaboreaza mituri, oamenii de stiinta nu sunt în chip necesar mai coerenti decât popoarele analfabete" [8] ) impune crearea unui nou procedeu analitic de cercetare, mitanaliza , termen introdus de Culianu (si aplicat initial în cercetarea textului literar) pentru a desemna un experiment ce propune lectura textului vazut ca mit , în trei pasi: 1) stabilirea ponderii mitului la autor, pentru a vedea daca, pe lânga consecintele psihologice, exista si consecinte semiologice; 2) stabilirea, prin ancheta comparativa, a tipului de mit folosit; 3) identificarea zonei inconstiente pe care mitul o activeaza, deopotriva la autor si la cititor. [9] Culianu teoretizeaza si totodata aplica procedeul mitanalizei la un numar considerabil de texte literare, multe selectate din literatura româna (apartinând lui V. Voiculescu, lui Eminescu - la care deceleaza trei tipuri de fantasme, ale nihilismului, ale erosului si ale libertatii -, lui Slavici etc), altele din literatura universala (recrutate dintre textele romantismului englez si german, în speta), demers care are drept presupozitie fundamentala convingerea ca literatura înglobeaza o textura mitica latenta, sarcina mitanalistului fiind aceea de a o divulga, de a o traduce într-o forma clara si explicita. Diferenta esentiala dintre mitul religios si mitul literar se reduce la faptul ca cel din urma nu instituie conexiuni cu viata rituala a unei comunitati. Culianu refuza pentru cercetarea mitanalitica calitatea de metoda, pronuntându-se, pe linia postmoderna a lui Derrida, în favoarea destructurarii metodei (desi, la urma urmei, anti-metoda este ea însasi o metoda) si pronosticând, în contul omenirii viitoare, ivirea unui nou tip de rationalitate, pentru care înca nu avem metoda. [10] Pâna atunci, singura interventie viabila consta în a critica metodologiile perimate ale marxismului, psihanalizei, structuralismului s.a.m.d. Destructurarea metodei va fi însotita (iar în acest aspect consta reala depasire a postmodernismului la Culianu) nu de postmoderna demitologizare, ci de o actiune metodica în sens invers deconstruirii: remitologizarea . O critica a hermeneuticii demitologizarii (incapabila de a parveni la telurile de Verstehen si Erklären ) conduce la formularea explicita a celei dintâi sarcini a istoricului ideilor: remitologizarea miturilor rationaliste care sunt înfatisate drept filosofie, mai degraba decât demitologizarea doctrinelor prezentate în haine mitice. [11]

Nihilismul si agresivitatea, ca refuz al transcendentei.

Sunt de notorietate încercarile filosofice de fundamentare, în special în cadrul anglo-saxon, a ideilor de "limitare" a puterii, o buna parte din acestea considerând puterea ca fiind un "rau în sine". Departe de aceasta întelegere, Culianu, care opereaza cu extensiunea cea mai larga a conceptului, neaga pentru acesta valorile de "rau" sau "bine". Puterea nu este nici rea, nici buna, ea este dincolo de bine sau rau, caci avem de-a face cu o realitate data, inalterabila în esenta ei. La baza unei astfel de consideratii se afla opinia (pe care Culianu o împartaseste, de altfel, cu etologul Konrad Lorenz) potrivit careia agresivitatea - stramosul, vizibil la animale, al puterii umane - se înscrie în familia instinctelor cu functie de autoconservare, alaturi de nutritie si procreatie.

Culianu distinge între o dimensiune subiectiva a puterii (experimentata de subiect) si o dimensiune obiectiva (sau culturala), concretizata în normele instituite în societate. Desi, aparent, puterea subiectiva se defineste prin contrast cu cea obiectiva - ca fiind o degajare temporara a pulsiunilor concentrate în procesul de subsumare a individului (oprimat) la normele (rigide) ale societatii (ex.: dansul) -, conditiile ei concrete de exercitare sunt furnizate de chiar societatea vizata, care instituie, ea însasi, aceste "supape de siguranta sociala" [12] , cum ar fi, bunaoara, bacanalele, saturnaliile, carnavalul etc. Astfel de "paratraznete" culturale (cum le-ar fi numit Weston la Barre) permit o eliberare dirijata si, mai ales, legitima cultural , a tensiunilor individuale acumulate în interiorul societatii ca rezultat al aservirii individului la norma; acestea au drept tinta conservarea societatii, fiind ele însele instrumente ale controlului. Exista, desigur, si demersuri pur individuale (asociale si/sau antisociale) în experimentarea subiectiva a puterii (întrebuintarea halucinogenelor, actul sexual etc.). Sub forma ei cea mai eficienta însa, puterea subiectiva este probata de catre actorul social în cadrul grupului . În acord cu Gustave Le Bon ( Psihologia multimilor ), Culianu apreciaza ca individul integrat în multime încearca, pe temeiurile numarului si anonimatului (al cantitatii si iresponsabilitatii, asadar), sentimentul unei puteri invincibile. Statutul ontic al unei societati este dat de (a) normele culturale pe fundamentul careia aceasta se constituie si de (b) ansamblul complex de rituri, pe de o parte integratoare (având ca scop integrarea individului în cultura sa - echivalata de Culianu cu setul ordonator de norme) si, pe de alta parte, compensatorii - acele rituri ce permit individului satisfacerea, în forme tolerabile social, a puterii de sorginte instinctuala. Acest al doilea tip ritualic, prin care societatea evalueaza si "trateaza" nevoia individuala de putere, acutizata sub presiunea (a) si amenintând însasi disparitia societatii, capata la Culianu denumirea descriptiva de "rasturnare rituala a normelor". Într-adevar, aceeasi societate care pretinde membrilor ei substantiale eforturi de reprimare a pulsiunilor neajustate la norma este si cea care introduce (dar si directioneaza) canalele de scurgere a puterii.

În conditiile în care puterea obiectiva si cea subiectiva sunt marimi invers proportionale - "Maxima putere în sens obiectiv coincide cu un minim de putere în sens subiectiv (si invers)" [13] , puterea subiectiva nu este altceva decât revansa pe care si-o ia individul fata cu normarea sociala. Puterea subiectiva este, ca atare, echivalenta cu un antinomism , iar instrumentul antinomismului, specifica Ioan Petru Culianu, este nihilismul . Un astfel de instrument, apartinând deopotriva culturii si individului, se insinueaza în viata societatii (respectiv a individului) în momentul în care aceasta (acesta) se confrunta cu amenintarea unei schimbari radicale - moment de tranzitie numit (dupa Alberoni) status nascens , strict determinat ideologic si în limitele caruia tine de competenta nihilismului paradoxala sarcina de a conserva prin anihilare : vechile realitati, în primejdia de a fi corupte istoric, sunt conservate prin negare . (Un caz extrem în acest sens, citat de Culianu, este autodistrugerea profetica a comunitatilor tupi guarani confruntate cu un pericol iminent, aparitia statului - echivalenta cu o concentrare a puterii în mâinile cuiva sau ale câtorva -, comunitati care, pentru a conserva vechiul sistem, apeleaza la cel mai radical - desi involuntar - mijloc, suicidul.) Nihilismul este specific starii nascânde si dezactivat o data cu lichidarea acesteia.

Culturile au, potrivit lui Culianu, motivatii religioase, dupa cum întreaga lor retea rituala este fundamentata pe relatia cu transcendentul. Este sarcina traditionala a religiei aceea de a procura aria rituala de integrare în norma si de împlinire, în cadru acceptabil cultural, a puterii individuale. În Occident însa, aceasta sarcina rezervata religiei a fost preluata de catre stat, înca din Iluminism, acesta din urma ratând în ceea ce priveste oferta completa de desfasurare a puterii individuale. În plus, ecuatia "putere = avere", în care Culianu vede esenta capitalismului modern al carui idol este Comertul, e responsabila de retrogradarea individului, devenit o entitate negociabila. Ritul, privat de prestigioasele temeiuri ale raportului cu transcendentul, este redus la statutul substituibil (contra cost) de spectacol (ex.: meciul, concursul). În lipsa unor rituri valide, i.e. conectate la transcendent, grupul nu mai detine o priza directa asupra individului, acesta din urma nemaifiind integrat ritual în societate. Puterea pe care actorul social traditional o pierdea si o regasea ritualic recidiveaza la forma sa primara, de pura agresivitate . În lipsa transcendentului, individul si societatea sunt victimele agresivitatii. Nihilismul, în culturile traditionale limitat la status nascens , devine însusi destinul Occidentului.

Lucrari principale

Mircea Eliade , Assisi, Cittadella Editrice, 1978 (ed. rom.: Mircea Eliade , trad. de F. Chiritescu si D. Petrescu, cu o scrisoare de la M. Eliade si o postfata de S. Antohi, Bucuresti, Editura Nemira, 1995); Religione e accrescimento del potere , în G. Romanato, M. G. Lombardo, I. P. Culianu, Religione e potere , Torino, Marietti, 1981, p. 173-252 (ed. rom.: Religia si cresterea puterii , în Religie si putere , trad. de M.-M. Anghelescu si S. Anghelescu, Bucuresti, Editura Nemira, 1996, p. 161-232); Psychanodia I: A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance , Leiden, E. J. Brill, 1983 (ed. rom.: Psihanodia , trad. de M. Net, Bucuresti, Editura Nemira, 1997); Eros et magie a la Renaissance . 1484 , Paris, Flammarion, 1984 (ed. rom. Eros si magie în Renastere . 1484 , trad. de D. Petrescu, prefata de M. Eliade, postfata de S. Antohi, Bucuresti, Editura Nemira, 1994); Expériences de l'extase. Extase, ascension et récit visionnaire, de l' Hellénisme au Moyen-Age , Paris, Payot, 1984 (ed. rom. Experiente ale extazului. Extaz, ascensiune si povestire vizionara din elenism pâna în Evul mediu , prefata de M. Eliade, trad. de D. Petrescu, postfata de Ed. Iricinschi, Bucuresti, Editura Nemira, 1998); Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas [Gnosticismul si gândirea moderna: Hans Jonas], Roma, L'Erma di Bretschneider, 1985; I miti dei dualismi occidentali [Miturile dualismelor occidentale], Milano, Jaca Book, 1989; Dictionnaire des Religions (în coautorat cu M. Eliade), Paris, Plon, 1990 (ed. rom.: M. Eliade, I. P. Culianu, Dictionar al religiilor , cu colaborarea lui H. S. Wiesner, trad. de C. Baltag, Bucuresti, Editura Humanitas, 1993); Les Gnoses dualistes d'Occident: Histoire et mythes , Paris, Plon, 1990 (ed. rom.: Gnozele dualiste ale Occidentului , trad. de T. Petrescu, postfata de H.-R. Patapievici, Bucuresti, Editura Nemira, 1995); Out of this World: Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein , Boston & London, Shambhala, 1991 (ed. rom.: Calatorii în lumea de dincolo , trad. de G. Oisteanu si A. Oisteanu, cuvânt înainte de L. E. Sullivan, Bucuresti, Editura Nemira, 1994); The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from early Christianity to Modern Nihilism , San Francisco, HarperCollins, 1992 (ed. rom.: Arborele gnozei. Mitologia gnostica de la crestinismul timpuriu la nihilismul modern , trad. de C. Popescu, Bucuresti, Editura Nemira, 1999); Pacatul împotriva spiritului. Scrieri politice , Bucuresti, Editura Nemira, 1999; Studii românesti , I, Fantasmele nihilismului; Secretul doctorului Eliade , trad. de C. Popescu si D. Petrescu, Bucuresti, Editura Nemira, 2000; Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie , ed. îngrijita de M. Antohi si S. Antohi, trad. de M. Antohi, S. Antohi et al, cu o prefata de S. Antohi, Iasi, Editura Polirom, 2002; Cult, magie, erezii , postafta de Ed. Iricinschi, Iasi, Editura Polirom, 2003.

Referinte bibliografice

S. Angelescu , Ioan Petru Culianu , în Viata Româneasca , nr. 3-4, 1993, p. 69-71; S. Antohi , Imaginarul Renasterii si originile spiritului modern. Modelul Ioan Petru Culianu , în Cotidianul, Supliment Cutural, III, nr. 40, 1993, p. 1, 6-7; E. Zola , Ioan Petru Culianu , Alberto Tallone Editore, 1994; H.-R. Patapievici , Ioan Petru Culianu, o "mathesis" universalis , în "Litere, Arte, Idei", nr. 42 (223), 1995; T. Anton , Eros, Magic and the Murder of Professor Culianu , SUA, 1996 (ed. rom.: Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu , trad. de C. Felea, prefata de A. Oisteanu, Bucuresti, Editura Nemira, 1997); N. Gavriluta , Culianu, jocurile mintii si lumile multidimensionale , prefata de Moshe Idel, Iasi, Editura Polirom, 2000; S. Antohi (coord.), Religion, Fiction, and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu , 2 vol., Bucuresti, Editura Nemira, 2001; S. Antohi (coord.), Culianu. Omul si opera , Iasi, Editura Polirom, 2003.

[1] Calatorii în lumea de dincolo , trad. de G. Oisteanu si A. Oisteanu, cuvânt înainte de L. E. Sullivan, Bucuresti, Editura Nemira, 1994, p. 153.

[2] Vezi textul inedit în Eros si magie în Renastere . 1484 , trad. de D. Petrescu, prefata de M. Eliade, postfata de S. Antohi, Bucuresti, Editura Nemira, 1994, Anexa VII.

[3] Gnozele dualiste ale Occidentului , trad. de Tereza Petrescu, postfata de H.-R. Patapievici, Bucuresti, Editura Nemira, 1995, p. 80.

[4] Introducere la M. Eliade, I. P. Culianu, Dictionar al religiilor , cu colaborarea lui H. S. Wiesner, trad. de C. Baltag, Bucuresti, Editura Humanitas, 1993, p. 15.

[5] Vezi Moshe Idel, în N. Gavriluta, Culianu, jocurile mintii si lumile multidimensionale , prefata de Moshe Idel, Iasi, Editura Polirom, 2000, p. 16.

[6] Gnozele dualiste ale Occidentului , ed. cit., p. 336-337.

[7] Ibidem , p. 340.

[8] Ibidem , p. 338.

[9] Studii românesti , I, Fantasmele nihilismului; Secretul doctorului Eliade , trad. de C. Popescu si D. Petrescu, Bucuresti, Editura Nemira, 2000, p. 67.

[10] Studii românesti , I, ed. cit., p. 86.

[11] Ibidem , p. 175.

[12] Religia si cresterea puterii , în Religie si putere , trad. de M.-M. Anghelescu si S. Anghelescu, Bucuresti, Editura Nemira, 1996, p. 183.

[13] Ibidem , p. 198.