«De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, a trebuit sa asteptam soarta o mie de ani? Situatia geografica defavorabila, neprielnica conditiilor istorice, navaliri barbare, vecini salbateci? Dar aceste a ar fi trebuit sa fie motive in plus de afirmare, elemente de marire proprie, daca pornirea de a face istorie, pornirea oarba si primordiala, ne-ar fi aruncat irezistibil în vârtejul universal. Astazi la ce-am ajuns? La vointa de a face istorie. Cine a înteles acest lucru este lamurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rational, abstract, constient in tragicul nostru». Rândurile acestea, scrise de un tânar acum câtiva ani, pot nedreptati sau nu neamul românesc; aceasta nu ne intereseaza. Ele ne aseaza însa dintr-o data în inima tensiunii care domina pe toate planurile lumea româneasca de azi. Noi stim ca suntem ceea ce se numeste «o cultura minora». Mai stim ca aceasta nu înseamna cu necesitate inferioritate calitativa. Cultura noastra populara, desi minora, are realizari în felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari. Si stim ca avem în aceasta cultura populara o continuitate pe care nu o au cele mari. Despre stramosii nostri geti, plugari si ciobani, s-a putut spune (Pârvan, Getica, 131) ca în secolul al Vl-lea a. Chr. nu aveau o cultura calitativ inferioara, ci doar formal deosebita de a grecilor; tot ce-i deosebea era ca ei, getii, erau sateni, nu oraseni ca grecii. Dar tocmai aceasta ne nemultumeste azi: ca am fost si suntem, prin ce avem mai bun în noi, sateni. Noi nu mai vrem sa fim eternii sateni ai istoriei. Tensiunea aceasta - agravata nu numai prin faptul ca suntem, constienti de ea, dar si prin convingerea ca «a fi constient» poate reprezenta un semn de sterilitate - alcatuieste drama generatiei mele. Economiceste si politiceste, culturaliceste ori spiritualiceste, simtim ca de mult nu mai putem trai într-o Românie patriarhala, sateasca, anistorica. Nu ne mai multumeste România eterna; vrem o Românie actuala. Aceasta este framântarea pe care vreau sa v-o descriu pe plan de cultura. Ceea ce da un caracter dureros conflictului nostru este ca, teoretic cel putin, el e fara iesire. A cultiva mai departe, cu precadere, valorile spiritualitatii noastre populare, este o imposibilitate. Orice cultura majora este personala, este o forma de individualizare, în timp ce creatia populara e anonima. De altfel aceasta nici nu poate deveni o cultura deliberata, voita, ci tine de o anumita spontaneitate creatoare, care o apropie mai mult de natura decât de cultura. Deci spiritualitatea populara trebuie depasita spre creatia personala. Dar cum pot aparea personalitati de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate aparea «persoana» acolo unde - spre a vorbi kantian sau neokantian - lipseste categoria personalitatii? Este dinainte sigur ca, într-o asemenea lume, individul creator va fi în subordine fata de individualitatile creatoare din culturile realizate; ca, chiar daca nu va imita si reproduce, va sta în umbra celorlalti. Si atunci, tensiunea interioara a culturii românesti devine sa te pierzi în creatie anonima care nu da o cultura majora? sau sa râvnesti catre creatie personala, care e în umbra culturilor majore? S-o spunem deschis: teoretic - dupa cum aratam - dilema aceasta pare astazi fara iesire. Din fericire, constiinta teoretica a insolubilitatii nu ne mai poate paraliza. În fapt noi mergem catre forme istorice. Când un neam sau o cultura încep sa coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici macar de convingerea ca nu vor putea înfaptui dintr-o data forme istorice superioare. (Constantin Noica, Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească)